LUPII
Inteligent, inventiv si adaptabil, lupul este probabil specia cea mai rãsp�nditã dintre mamiferele care trãiesc �n prezent. Pe vremuri, lupul era prezent �n �ntreaga emisferã nordicã, adapt�ndu-se cu succes la cele mai diferite conditii de trai. Pentru a se descurca �n aceste conditii divese, lupul a fost nevoit sã �nvete sã v�neze cele mai diferite vietãti, fie insecte, rozãtoare, sau animale mai mari, cum este elanul, bizonul sau boul moscat. Este un v�nãtor foarte talentat, �nsã modul lui de trai are un impediment major: este concurent direct al omului, si pe majoritatea zonei lui de rãsp�ndire a pierdut �n aceastã luptã inegalã.
Lupul rosu, care pe vremuri popula regiunea sud-esticã a Statelor Unite, azi este foarte rar; exemplarele care trãiau �n sãlbãticie poate chiar au dispãrut complet. Lupul este rãsp�ndit �n Canada, Alaska, Europa de Est, Peninsula Scandinavã, Rusia, Orientul Apropiat, Asia Centralã si Siberia, dar densitatea lor este �n general redusã pe aceste arii. Lupul are mai multe subspecii distincte, cum este lupul polar, lupul de pãdure nord-american, lupul de stepã din deserturile Asiei Centrale si lupul comun, care trãieste si astãzi �n muntii si pãdurile est-europene si ale peninsulei scandinave. Lupul de pustiu este mai zvelt si mai deschis la culoare dec�t lupul european si nord-american, iar lupii polari din tundrele nordice sunt mai mari, av�nd blana albã si mai groasã. O haitã de lupi este de fapt o familie mai mare, care rareori numãrã peste 20 exemplare. Majoritatea haitelor sunt formate dintr-un numãr sase-opt indivizi dezvoltati, conducãtorii lor fiind perechea dominantã - masculul si femela alfa, dupã cum le denumesc specialistii �n domeniu. �n mod normal �n haitã numai acestia pot avea urmasi. �n haitele mai mici, restul exemplarelor dezvoltate sunt puii din anul anterior ai perechii dominante, care �ncã nu posedã teritoriu propriu. Lupii sunt animale deosebit de sociale, dar comportamentul �n societatea lor este influentat nu numai de instinctul de cooperare, ci si de pozitia ocupatã �n ierarhia interioarã. �n v�rful ierarhiei este perechea alfa - masculul este putin mai dominant -, iar restul indivizilor se conformeazã �ntotdeauna vointei lor. Dacã piere unul din perechea alfa, locul acestuia este luat de un alt individ din haitã. �n aceste situatii are loc o competitie pentru ocuparea pozitiei de lider, dar o luptã adevãratã are loc rar deoarece ar �nsemna rãnirea unor indivizi importanti �n v�nãtoare. Din aceastã cauzã luptele sunt strict simbolice. �ntr-o oarecare mãsurã fiecare individ �si cunoaste propria pozitie �n ierarhia haitei.
Ori de c�te ori se re�nt�runeste haita, are loc repetarea ritualelor de prestigiu, partial pentru confirmarea pozitiilor si partial pentru verificarea validitãtii acestora. Uneori are loc o reorganizare, adicã un exemplar dominant se trezeste �ntr-o pozitie inferioarã. Aceste exemplare retrogradate �si aleg adesea calea independentei.
Teritoriul
Lupii tineri de la baza scãrii ierarhice nu au mult de pierdut. Cu timpul pãrãsesc haita si �ncearcã sã-si gãseascã o pereche si sã-si �ntemeieze propria haitã. Acesti "lupi singuratici" sunt uneori nevoiti sã facã cãlãtorii foarte lungi.
Lupul singuratic este foarte atent. �ncearcã sã ocoleascã teritoriile haitelor strãine si sã nu facã gãlãgie, deoarece o poate pãti usor dacã �nt�lneste o altã haitã. Cu toate cã �n interiorul haitei luptele s�ngeroase sunt foarte rare, �n lupta pentru eliminarea intrusilor, haita atacã necrutãtor. Dacã lupul singuratic reuseste sã evite contactul cu propria specie, poate ajunge usor pe un teritoriu populat de oameni, unde eventual omoarã o oaie si va fi p�nã la urmã �mpuscat. Toamna si iarna, haita duce o viatã nomadã pe un teritoriu mai mare dec�t zona de resedintã. Pe teritoriile unde existã animale de pradã din belsug, habitatele sunt mai mici si bine demarcate (circa 100 km²). Dacã prada este rarã, atunci acest teritoriu este de cel putin zece ori mai mare. Lupii de tundre, din teritoriile nordice, care v�neazã reni, urmãresc migrarea animalelor de pradã pe parcursul anului. De multe ori turmele de reni strãbat �mpreunã cu haitele de lupi teritorii imense. �n Alska s-a urmãrit o astfel de haitã care a parcurs 1100 km �n sase sãptãm�ni, cutreier�nd circa 13000 km².
Marcarea prin secretii mirositoare
Bine�nteles, haita nu poate declara un astfel de teritoriu imens proprietate privatã, dar zonele de resedintã mici, se considerã teritorii proprii. Membrii haitei marcheazã teritoriul prin secretii mirositoare - exact cum procedeazã c�inii la primul st�lp electric �nt�lnit. Aceste semne avertizeazã lupii din vecinãtate cã pãtrunderea �n teritoriul marcat "este interzisã".
Marcarea prin mirosuri este principalul mijloc de comunicare �ntre lupi. Un alt mijloc de comunicare este urletul. Luptele dintre haite nu au un final fericit, de aceea fiecare haitã �si semnaleazã cu precautie prezenta de la distantã prin urlet. La �nceput urlã numai unul, apoi �ncep si tovarãsii lui, parcã urletul ar fi o plãcere. Lupii din haitã, care se aventureazã singuri prin pãdure, urlã pentru a tine legãtura cu ceilalti. C�nd o haitã �ncepe sã urle, de obicei toate haitele din zonã �ncep sã urle �ntre ele, realiz�nd un concert �nfiorãtor. Dacã o haitã este micã, �nseamnã cã este vulnerabilã, este deci mai bine pentru ea sã se retragã �n liniste. Din considerente similare, nici lupii singuratici nu urlã niciodatã. Tãcerea poate avea si un alt motiv; de exemplu atunci c�nd o haitã vrea sã ocupe un teritoriu vecin, rãm�ne �n liniste pentru a putea surprinde haita vecinã.
Reproducerea
La sf�rsitul primãverii comportamentul lupilor din haitã se schimbã. Migrarea pe �ntreg teritoriul habitatului este �nlocuitã cu v�nãtoarea scurtã, av�nd punctul de plecare tabãra.
Alegerea acestui loc este privilegiul femelei gestante. Aceasta este de obicei femela cu rangul cel mai �nalt, perechea mascului conducãtor din haitã (la lupi perechea rãm�ne de obicei �mpreunã p�nã la moarte). Dupã o perioadã de gestatie de sapte sãptãm�ni se nasc patru-sapte pui neputinciosi, orbi. �n urmãtoarele trei sãptãm�ni, femela nu iese aproape deloc din vizuinã. Perechea ei face rost de hrana necesarã, ajutat de ceilati indivizi din haitã, care participã at�t la hrãnirea femelei c�t si a puilor. Acestia acceptã si �ngrijirea puilor, c�nd lupoaica este la v�nãtoare. Dupã douã-trei luni, puii ies deja �mpreunã cu haita. Nu mai au nevoie de vizuinã, dar rãm�n cu pãrintii �ncã multi ani. �n acest timp �nvatã cum, unde si ce sã v�neze, iar �n final pãrãsesc haita si �ncearcã sã �ntemeieze o haitã proprie.
V�nãtoarea
Lupul nu este pretentios; mãn�ncã orice poate prinde si imobiliza. Vara, meniul lui este compus dintr-o sumedenie de ciudãtenii - pãsãri, broscute, g�ndaci si uneori chiar licheni si fructe. Mãn�ncã si lesuri, fapt ce a contribuit la formarea imaginii lor proaste �n ochii oamenilor, deoarece �n trecut, asemãnãtor cu hoitarii, m�ncau carnea de pe cadavrele omenesti. Aceste surse de hranã sunt �ntotdeauna binevenite la lupi, dar dacã tot este nevoie sã v�neze, acestia aleg �ntotdeauna prada cea mai mare pe care o pot captura, astfel fãc�nd c�t mai rentabilã energia consumatã �n v�nãtoare. Pentru lupul singuratic, prada cea mai convenabilã este puiul sau cãprioara t�nãrã sau un miel, dar dacã o haitã �ntreagã v�neazã, atunci cu c�t prada este mai mare cu at�t c�stigul haitei este mai mare.
Lupii care v�neazã �n haitã pot captura un elan matur de 500 kg sau chiar mai mult, de zece ori mai mare dec�t un lup bine dezvoltat. Pentru capturarea unei astfel de prãzi este nevoie de multã fortã, d�rzenie si o conlucrare foarte bunã �n echipã.
�n timpul v�nãtorii, lupii se ghideazã mai ales dupã miros. C�nd haita miroase ceva, lupii se opresc, �si �ntorc capul �n directia din care simt mirosul, si-si miscã entuziasmati coada, savur�nd mirosul prãzsii. Cum procedeazã dupã aceasta, depinde de conditiile teritoriale. �ntr-un spatiu deschis haita atacã instantaneu. �n pãduri au sanse mai bune de a se apropia c�t mai mult de pradã, cu at�t mai mult dacã urmãresc mirosul acesteia, av�nd v�ntul din fatã.
Dacã prada este singuraticã, sansele sunt bune pentru a o prinde, dar �n majoritatea cazurilor aceasta simte pericolul si se apãrã. Dacã are dimensiuni mari, atunci se opreste pe loc si dã din copite, iar lupii se retrag probabil pentru a cãuta o pradã mai micã, mai usor de capturat. Dacã prada o ia la fugã, lupii se lanseazã �n urmãrirea ei, dar dacã distanta nu scade repede, renuntã pentru a nu consuma prea multã energie.
Selectia naturalã
Animalele dezvoltate, puternice si sãnãtoase nu au motiv sã se teamã de lupi, �nsã cele tinere, bãtr�ne, schiope sau bolnave sunt alese ca tintã, fiind usor de capturat. Acest lucru iese �n evidentã atunci c�nd haita atacã o turmã de reni sau de boi moscati: tintesc exemplarele care rãm�n �n urmã si captureazã �ntotdeauna exemplarele cele mai slabe. Din acest considerent turma care este atacatã periodic de lupi este mai sãnãtoasã �n ansamblu dec�t cea care se bucurã de o protectie totalã. Lupii, �ndatã ce au fosrt detectati, �ncearcã sã sperie turma pentru a o fugãri, ca sã izoleze individul cel mai slab de retul turmei. Dacã nu reusesc, turma �si str�nge r�ndurile si �mpreunã se apãrã cu coarnele si copitele, lupii fiind neputinciosi �n aceste conditii.
Lucrul �n echipã
Cooperarea poate spori serios sansele lupilor. Douã sau trei exemplare din haitã se ascund, �n timp ce restul fugãresc turma cãtre ele. C�nd fugãritii �si dau seama cã au cãzut �n capcanã, cei puternici pot abandona �nspãim�ntati pe cei slabi. Unul dintre lupi prinde prada iar restul lupilor �i sar �n ajutor si �n �ngrãmãdeala de copite si picioare tintuiesc victima la pãm�nt. Din pradã au parte si cei de la baza ierarhiei, dar se mãn�ncã �n ordinea strict ierarhicã si dacã mai rãm�ne atunci o �ngroapã sau pur si simplu o lasã acolo. Apoi se spalã �ntr-un p�r�u apropiat, dorm putin si se �ntorc pentru a continua ospãtul. Pentru femelele care alãpteazã si pentru pui aduc hranã �n fãlci sau �n stomac.
Un lup poate consuma p�nã la 10 kg de carne deodatã. Oasele sunt curãtate si de cele mai mici f�sii de carne, iar animalele cele mai mici sunt mãncate �n �ntregime. Deoarece 90% din hãituiri se lasã cu esec, lupii pot rãbda de foame mai multe zile la r�nd. Succesele �n v�nãtoare trebuie folosite cu eficientã maximã pentru a putea supravietui.
Lupul rosu, care pe vremuri popula regiunea sud-esticã a Statelor Unite, azi este foarte rar; exemplarele care trãiau �n sãlbãticie poate chiar au dispãrut complet. Lupul este rãsp�ndit �n Canada, Alaska, Europa de Est, Peninsula Scandinavã, Rusia, Orientul Apropiat, Asia Centralã si Siberia, dar densitatea lor este �n general redusã pe aceste arii. Lupul are mai multe subspecii distincte, cum este lupul polar, lupul de pãdure nord-american, lupul de stepã din deserturile Asiei Centrale si lupul comun, care trãieste si astãzi �n muntii si pãdurile est-europene si ale peninsulei scandinave. Lupul de pustiu este mai zvelt si mai deschis la culoare dec�t lupul european si nord-american, iar lupii polari din tundrele nordice sunt mai mari, av�nd blana albã si mai groasã. O haitã de lupi este de fapt o familie mai mare, care rareori numãrã peste 20 exemplare. Majoritatea haitelor sunt formate dintr-un numãr sase-opt indivizi dezvoltati, conducãtorii lor fiind perechea dominantã - masculul si femela alfa, dupã cum le denumesc specialistii �n domeniu. �n mod normal �n haitã numai acestia pot avea urmasi. �n haitele mai mici, restul exemplarelor dezvoltate sunt puii din anul anterior ai perechii dominante, care �ncã nu posedã teritoriu propriu. Lupii sunt animale deosebit de sociale, dar comportamentul �n societatea lor este influentat nu numai de instinctul de cooperare, ci si de pozitia ocupatã �n ierarhia interioarã. �n v�rful ierarhiei este perechea alfa - masculul este putin mai dominant -, iar restul indivizilor se conformeazã �ntotdeauna vointei lor. Dacã piere unul din perechea alfa, locul acestuia este luat de un alt individ din haitã. �n aceste situatii are loc o competitie pentru ocuparea pozitiei de lider, dar o luptã adevãratã are loc rar deoarece ar �nsemna rãnirea unor indivizi importanti �n v�nãtoare. Din aceastã cauzã luptele sunt strict simbolice. �ntr-o oarecare mãsurã fiecare individ �si cunoaste propria pozitie �n ierarhia haitei.
Ori de c�te ori se re�nt�runeste haita, are loc repetarea ritualelor de prestigiu, partial pentru confirmarea pozitiilor si partial pentru verificarea validitãtii acestora. Uneori are loc o reorganizare, adicã un exemplar dominant se trezeste �ntr-o pozitie inferioarã. Aceste exemplare retrogradate �si aleg adesea calea independentei.
Teritoriul
Lupii tineri de la baza scãrii ierarhice nu au mult de pierdut. Cu timpul pãrãsesc haita si �ncearcã sã-si gãseascã o pereche si sã-si �ntemeieze propria haitã. Acesti "lupi singuratici" sunt uneori nevoiti sã facã cãlãtorii foarte lungi.
Lupul singuratic este foarte atent. �ncearcã sã ocoleascã teritoriile haitelor strãine si sã nu facã gãlãgie, deoarece o poate pãti usor dacã �nt�lneste o altã haitã. Cu toate cã �n interiorul haitei luptele s�ngeroase sunt foarte rare, �n lupta pentru eliminarea intrusilor, haita atacã necrutãtor. Dacã lupul singuratic reuseste sã evite contactul cu propria specie, poate ajunge usor pe un teritoriu populat de oameni, unde eventual omoarã o oaie si va fi p�nã la urmã �mpuscat. Toamna si iarna, haita duce o viatã nomadã pe un teritoriu mai mare dec�t zona de resedintã. Pe teritoriile unde existã animale de pradã din belsug, habitatele sunt mai mici si bine demarcate (circa 100 km²). Dacã prada este rarã, atunci acest teritoriu este de cel putin zece ori mai mare. Lupii de tundre, din teritoriile nordice, care v�neazã reni, urmãresc migrarea animalelor de pradã pe parcursul anului. De multe ori turmele de reni strãbat �mpreunã cu haitele de lupi teritorii imense. �n Alska s-a urmãrit o astfel de haitã care a parcurs 1100 km �n sase sãptãm�ni, cutreier�nd circa 13000 km².
Marcarea prin secretii mirositoare
Bine�nteles, haita nu poate declara un astfel de teritoriu imens proprietate privatã, dar zonele de resedintã mici, se considerã teritorii proprii. Membrii haitei marcheazã teritoriul prin secretii mirositoare - exact cum procedeazã c�inii la primul st�lp electric �nt�lnit. Aceste semne avertizeazã lupii din vecinãtate cã pãtrunderea �n teritoriul marcat "este interzisã".
Marcarea prin mirosuri este principalul mijloc de comunicare �ntre lupi. Un alt mijloc de comunicare este urletul. Luptele dintre haite nu au un final fericit, de aceea fiecare haitã �si semnaleazã cu precautie prezenta de la distantã prin urlet. La �nceput urlã numai unul, apoi �ncep si tovarãsii lui, parcã urletul ar fi o plãcere. Lupii din haitã, care se aventureazã singuri prin pãdure, urlã pentru a tine legãtura cu ceilalti. C�nd o haitã �ncepe sã urle, de obicei toate haitele din zonã �ncep sã urle �ntre ele, realiz�nd un concert �nfiorãtor. Dacã o haitã este micã, �nseamnã cã este vulnerabilã, este deci mai bine pentru ea sã se retragã �n liniste. Din considerente similare, nici lupii singuratici nu urlã niciodatã. Tãcerea poate avea si un alt motiv; de exemplu atunci c�nd o haitã vrea sã ocupe un teritoriu vecin, rãm�ne �n liniste pentru a putea surprinde haita vecinã.
Reproducerea
La sf�rsitul primãverii comportamentul lupilor din haitã se schimbã. Migrarea pe �ntreg teritoriul habitatului este �nlocuitã cu v�nãtoarea scurtã, av�nd punctul de plecare tabãra.
Alegerea acestui loc este privilegiul femelei gestante. Aceasta este de obicei femela cu rangul cel mai �nalt, perechea mascului conducãtor din haitã (la lupi perechea rãm�ne de obicei �mpreunã p�nã la moarte). Dupã o perioadã de gestatie de sapte sãptãm�ni se nasc patru-sapte pui neputinciosi, orbi. �n urmãtoarele trei sãptãm�ni, femela nu iese aproape deloc din vizuinã. Perechea ei face rost de hrana necesarã, ajutat de ceilati indivizi din haitã, care participã at�t la hrãnirea femelei c�t si a puilor. Acestia acceptã si �ngrijirea puilor, c�nd lupoaica este la v�nãtoare. Dupã douã-trei luni, puii ies deja �mpreunã cu haita. Nu mai au nevoie de vizuinã, dar rãm�n cu pãrintii �ncã multi ani. �n acest timp �nvatã cum, unde si ce sã v�neze, iar �n final pãrãsesc haita si �ncearcã sã �ntemeieze o haitã proprie.
V�nãtoarea
Lupul nu este pretentios; mãn�ncã orice poate prinde si imobiliza. Vara, meniul lui este compus dintr-o sumedenie de ciudãtenii - pãsãri, broscute, g�ndaci si uneori chiar licheni si fructe. Mãn�ncã si lesuri, fapt ce a contribuit la formarea imaginii lor proaste �n ochii oamenilor, deoarece �n trecut, asemãnãtor cu hoitarii, m�ncau carnea de pe cadavrele omenesti. Aceste surse de hranã sunt �ntotdeauna binevenite la lupi, dar dacã tot este nevoie sã v�neze, acestia aleg �ntotdeauna prada cea mai mare pe care o pot captura, astfel fãc�nd c�t mai rentabilã energia consumatã �n v�nãtoare. Pentru lupul singuratic, prada cea mai convenabilã este puiul sau cãprioara t�nãrã sau un miel, dar dacã o haitã �ntreagã v�neazã, atunci cu c�t prada este mai mare cu at�t c�stigul haitei este mai mare.
Lupii care v�neazã �n haitã pot captura un elan matur de 500 kg sau chiar mai mult, de zece ori mai mare dec�t un lup bine dezvoltat. Pentru capturarea unei astfel de prãzi este nevoie de multã fortã, d�rzenie si o conlucrare foarte bunã �n echipã.
�n timpul v�nãtorii, lupii se ghideazã mai ales dupã miros. C�nd haita miroase ceva, lupii se opresc, �si �ntorc capul �n directia din care simt mirosul, si-si miscã entuziasmati coada, savur�nd mirosul prãzsii. Cum procedeazã dupã aceasta, depinde de conditiile teritoriale. �ntr-un spatiu deschis haita atacã instantaneu. �n pãduri au sanse mai bune de a se apropia c�t mai mult de pradã, cu at�t mai mult dacã urmãresc mirosul acesteia, av�nd v�ntul din fatã.
Dacã prada este singuraticã, sansele sunt bune pentru a o prinde, dar �n majoritatea cazurilor aceasta simte pericolul si se apãrã. Dacã are dimensiuni mari, atunci se opreste pe loc si dã din copite, iar lupii se retrag probabil pentru a cãuta o pradã mai micã, mai usor de capturat. Dacã prada o ia la fugã, lupii se lanseazã �n urmãrirea ei, dar dacã distanta nu scade repede, renuntã pentru a nu consuma prea multã energie.
Selectia naturalã
Animalele dezvoltate, puternice si sãnãtoase nu au motiv sã se teamã de lupi, �nsã cele tinere, bãtr�ne, schiope sau bolnave sunt alese ca tintã, fiind usor de capturat. Acest lucru iese �n evidentã atunci c�nd haita atacã o turmã de reni sau de boi moscati: tintesc exemplarele care rãm�n �n urmã si captureazã �ntotdeauna exemplarele cele mai slabe. Din acest considerent turma care este atacatã periodic de lupi este mai sãnãtoasã �n ansamblu dec�t cea care se bucurã de o protectie totalã. Lupii, �ndatã ce au fosrt detectati, �ncearcã sã sperie turma pentru a o fugãri, ca sã izoleze individul cel mai slab de retul turmei. Dacã nu reusesc, turma �si str�nge r�ndurile si �mpreunã se apãrã cu coarnele si copitele, lupii fiind neputinciosi �n aceste conditii.
Lucrul �n echipã
Cooperarea poate spori serios sansele lupilor. Douã sau trei exemplare din haitã se ascund, �n timp ce restul fugãresc turma cãtre ele. C�nd fugãritii �si dau seama cã au cãzut �n capcanã, cei puternici pot abandona �nspãim�ntati pe cei slabi. Unul dintre lupi prinde prada iar restul lupilor �i sar �n ajutor si �n �ngrãmãdeala de copite si picioare tintuiesc victima la pãm�nt. Din pradã au parte si cei de la baza ierarhiei, dar se mãn�ncã �n ordinea strict ierarhicã si dacã mai rãm�ne atunci o �ngroapã sau pur si simplu o lasã acolo. Apoi se spalã �ntr-un p�r�u apropiat, dorm putin si se �ntorc pentru a continua ospãtul. Pentru femelele care alãpteazã si pentru pui aduc hranã �n fãlci sau �n stomac.
Un lup poate consuma p�nã la 10 kg de carne deodatã. Oasele sunt curãtate si de cele mai mici f�sii de carne, iar animalele cele mai mici sunt mãncate �n �ntregime. Deoarece 90% din hãituiri se lasã cu esec, lupii pot rãbda de foame mai multe zile la r�nd. Succesele �n v�nãtoare trebuie folosite cu eficientã maximã pentru a putea supravietui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu