Până în prezent au fost descrise peste 2500 specii din totalul estimat de 22 000 de specii[1][2]. Acestea sunt uşor de identificat după antenele lor îndoite (sub forma de cot) şi după talia subţire. Coloniile sunt uneori descrise ca superorganisme deoarece furnicile par să funcţioneze ca o entitate unitară, ele lucrând împreună pentru a menţine colonia [3]. Furnicile prosperă în cele mai multe tipuri de ecosisteme, şi pot forma circa15 – 25% din biomasa animalelor terestre[4] .
| Furnică | |||||||||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
 | |||||||||||||||
| Clasificare ştiinţifică | |||||||||||||||
| |||||||||||||||
| Subfamilii | |||||||||||||||
DefiniţieFurnica, nume comun dat membrilor unei familii de aproximativ 9000 de specii de insecte care trăiesc în societăţi înalt organizate numite colonii. În aceste colonii diversele activităţi necesare nutriţiei, adăpostirii şi reproducerii coloniei sunt divizate între indivizi special adaptaţi. Furnicile aparţin ordinului de insecte Hymnoptera, un grup care include albinele, viespile şi sawflies (insecte asemănătoare ca înfăţişare cu viespile).
Lucrătoare, regine, masculi. Diviziunea munciiColoniile de furnici variază în dimensiuni de la câţiva membri până la milioane de membri. Membrii unei colonii de furnici se împart în categorii numite caste, fiecare cu un rol diferit. Fie că este vorba de colonii mici sau mari, furnicile îşi împart sarcinile de lucru dinăuntrul coloniei, cum sunt săpatul tunelelor, creşterea vlăstarelor, colectarea hranei şi depunerea ouălelor. Această diviziune a muncii înseamnă că fiecare furnică este specializată, îndeplinind unele, dar nu toate diversele sarcini necesare vieţii coloniei. Majoritatea membrilor coloniei sunt femele lucrătoare, care sunt incapabile de reproducere,în enorma majoritate a cazurilor. Lucrătoarele nu se reproduc decât în unele cazuri rare. Unele lucrătoare pot avea mici ovare şi pot elibera ouă, dar ele nu au, de regulă, un organ de depozitare a spermei, aşa că nu pot produce ouă fertilizate. Furnicile lucrătoare nu posedă aripi şi îşi îndeplinesc cea mai mare parte a muncii în colonie, muncă ce include căutarea hranei, îngrijirea progeniturilor şi apărarea coloniei de furnicile din alte colonii. În coloniile câtorva furnici există caste fizice, adică lucrătoarele aparţin unor clase de dimensiuni diferite, numite lucrătoare minore, medii şi majore. Deseori, furnicile mai mari au capete disproporţionat de mari şi, implicit mandibule mai mari. Asemenea indivizi sunt numiţi uneori furnici-soldat pentru ca mandibulele lor puternice le fac mai puternice în luptă, deşi ele sunt încă lucrătoare şi sarcinile lor nu variază foarte mult în comparaţie cu lucrătoarele minore sau medii. În câteva specii, lucrătoarele medii sunt absente, creându-se astfel o diviziune acută între minore şi majore. Furnicile ţesătoare, de exemplu, au lucrătoare de două dimensiuni. Alte specii arată variaţii continue în ceea ce priveşte dimensiunea lucrătoarelor. Cea mai mare diferenţă se regăseşte la specia Pheidologeton, unde lucrătoarea majoră cântăreşte, în stare uscată, de 500 de ori mai mult decât o lucrătoare minoră. [6] Sarcinile pe care fiecare lucrătoare le îndeplineşte sunt influenţate atât de vârstă, cât şi de caracteristicile fizice. Tinerele lucrătoare au grijă de larve şi de pupe. Lucrătoarele de vârstă medie au grijă de cuib, reparând spărturile din tunelurile subterane, transportând mâncare sau cărand gunoaiele afară din cuib. Numai lucrătoarele în vârstă părăsesc cuibul în căutarea hranei. De obicei, ele nu supravieţuiesc mult în această periculoasă sarcină pentru că se expun riscului de a fi mâncate de alte animale mai mari.[7][8] Reginele sunt mai mari decât lucrătoarele şi sunt singurele femele din colonie capabile să se reproducă, acolo unde există. Reginele se nasc înaripate(de regulă), ele rupându-şi aripile după împerechere, lăsând cioturi vizibile, aceasta fiind o trăsătură distinctivă a reginei. Majoritatea furnicilor au un sistem în care numai regina şi femelele crescătoare sunt capabile de reproducere.În speciile cu o singură regină şi mari colonii capacitatea de reproducere a reginelor este uimitoare. O regină furnică de foc poate depune 100 ouă pe oră, 24 de ore din 24, iar o regină africană poate depune 3 până la 4 milioane de ouă pe lună. Contrar opiniei populare, unele cuiburi de furnici pot avea mai multe regine sau pot exista fără regine. Lucrătoarele care au abilitatea de a se reproduce sunt numite ,,gamergates’’ şi coloniile fără regină sunt numite colonii gamergates; se spune despre coloniile cu regine că sunt ,,queen-right".[9] Majoritatea furnicilor sunt univoltine, producând o nouă generaţie în fiecare an. În zborul nupţial, masculii îşi iau zborul înaintea femelelor. Ei folosesc indicaţii vizuale pentru a găsi un teren de împerechere, d. e un pin, spre care ceilalţi masculi din zonă converg. Masculii secretă un feromon de împerechere şi femeile îl urmează. Femelele din unele specii se împerechează doar cu un singur mascul, dar în altele ele se pot împerechea cu până la zece masculi diferiţi.[10] Reginele se împerechează cu masculii, care sunt înaripaţi(de regulă), folosindu-se apoi de spermă pentru a produce ouă fertilizate, care, clocite, produc furnici lucrătoare şi o nouă generaţie de regine. Totuşi, regine fără aripi (eng. ergatoids, d.e. la furnicile războinice) şi masculi fără aripi există la câteva specii. În afară de împerecherea cu reginele, masculii nu joacă nici un rol în viaţa coloniei. Ei hoinăresc departe de colonie şi mor la scurt timp după împerechere.Răspândire şi pondereFurnicile trăiesc pe tot cuprinsul pământului, exceptând zonele permanent îngheţate ale Arcticii şi Antarcticii, vârfurile cele mai îngheţate ale munţilor şi câteva insule. Ele înfloresc în pământ, în lemnul putrezit, printre frunze moarte, copaci morţi sau copaci vii într-o mare varietate de habitate precum munţi, deşert, mlaştini şi casele oamenilor. Dominanţa lor ecologică se reflectă în nivelul biomasei, care este între 15-20% în medie şi 25% la tropice din totalul biomasei animalelor terestre, întrecând astfel nivelul biomasei vertebratelor. În pădurile ploioase ale Amazonului, de exemplu, furnicile sunt aşa de numeroase încât greutatea lor totală este de aproape 4 ori mai mare decât greutatea tuturor mamiferelor, păsărilor, reptilelor şi amfibienilor din acea regiune luate la un loc.[11]Rolurile furnicilor în ecosistemFurnicile îndeplinesc roluri cruciale în ecosistemele în care trăiesc:
Trăsăturile corporale PsihologiaFurnicile au un schelet extern rigid numit exoschelet, care dă formă corpului intern, moale. Creierul furnicii procesează informaţia de la diversele organe de simţ printr-o coardă nervoasă care traversează partea inferioară a corpului. Furnicile posedă o inimă în formă de tub, conţinând muşchi care, prin contracţie, forţează sângele incolor să circule prin corp. În loc de plămâni, ele au un set de tuburi ramificate, pline cu aer, numite trahee, care asigură oxigenul necesar ţesuturilor corpului. Digestia
Reproducerea Organele reproducătoare ale furnicilor se află localizate înăuntrul gasterului. Masculii au o pereche de organe producătoare de spermă numite ,,testes’’, care sunt conectate prin canale la un organ numit ,,aedeagus’’. În timpul împerecherii, masculul îşi introduce aedeagusul într-o deschidere a corpului reginei numită vulvă, pentru a depozita sperma. Furnicile regine au o pereche de organe producătoare de ouă,numite ovare, o cameră genitală prin care un ou trece după părăsirea ovarului,o structură de depozitare a spermei numită ,,spermatecă’’ şi un organ de clocire a ouălelor numit ,,ovipozitor’’. Oul călătoreşte din ovarul reginei prin camera genitală în drumul său spre a fi clocit în ovipozitor. În timpul călătoriei sale, oul trece printr-un canal care-l conduce la spermatecă. Canalul este înconjurat de un muşchi care, contractat, îl deschide. Dacă acest canal este deschis, unul sau mai mulţi spermatozoizi pot părăsi spermateca şi fertiliza oul. Ouăle fertilizate dau naştere, fie la lucrătoare sterile fără aripi, fie la regine fertile, femele care sunt mult mai mari decât lucrătoarele şi care posedă aripi. Dacă canalul este închis, acest ou este eliberat fără a fi fertilizat. Ouăle nefertilizate dau naştere masculilor, care au întotdeauna aripi şi sunt echipaţi cu organe reproducătoare. DezvoltareaFurnicile sunt printre insectele care suferă metamorfoză completă, aceasta însemnând că structurile corpului furnicii nu doar cresc, de la naştere la maturitate, ci se transformă dramatic. Viaţa unei furnici începe ca ou, care se transformă în larvă, o fiinţă fără picioare, neajutorată, care, la cele mai multe specii de furnici, nu se poate mişca încolo şi încoace, ci doar mănâncă şi creşte. Eventual larva poate atinge mărimea pe care o are o furnică adultă. La acest moment, în funcţie de specie, ea poate să-şi formeze un cocon de mătase în aşteptarea de a intra în stadiul de pupă. Ca pupă, ea dobândeşte structurile corporale adulte, cum ar fi picioarele şi antenele. La anumite specii, tinerele furnici trec la stadiul de pupă fără a forma un cocon. Furnicile diferă de alte insecte prin aceea că un ou va da naşte uneia din cele trei tipuri de adult- regină, lucrătoare sau mascul. Aceste forme de furnică sunt cruciale pentru crearea de comunităţi sociale în care membrii îndeplinesc roluri specializate.Durata de viaţă a furnicilor adulte este foarte variabilă. Reginele multor specii pot trăi un deceniu sau mai mult. Reginele trăiesc, de obicei, mai mult decât lucrătoarele. De exemplu, regina furnicii de foc trăieşte aproape 7 ani, iar lucrătoarele ei trăiesc între 50-150 zile. Lucrătoarele mari trăiesc, de obicei, mai mult decât lucrătoarele mici. La multe specii care trăiesc în regiunile temperate, lucrătoarele trăiesc unul sau doi ani. Masculii mor, de regulă, la puţin timp după împerechere, în maximum câteva săptămâni.
ComunicareaFurnicile folosesc o comunicare sofisticată pentru a-şi coordona sarcinile lor specializate.
HrănireaFurnicile se hrănesc într-o varietate de moduri.
CălătoriileFurnicile furajere călătoresc pe distanţe de până la 200 metri de cuib şi, de obicei, îşi găsesc drumul înapoi folosind mirosul urmelor. Unele furnici îşi caută hrana noaptea. Furnicile care-şi caută hrana ziua, în regiunile secetoase şi aride, pot muri prin dehidratare, aşa că abilitatea de a găsi cea mai scurtă cale înapoi reduce acest risc. Furnicile diurne de desert (Cataglyphis fortis) folosesc puncte de reper vizuale în combinaţie cu alte indicaţii pentru a naviga. În absenţa punctelor de reper, furnica înrudită, furnica de deşert sahariană (Cataglyphis bicolor), navighează prin monitorizarea atât a direcţiei, cât şi a distanţei parcurse, ca un pedometru intern care măsoară câţi paşi au fost făcuţi în fiecare direcţie. Ele integrează această informaţie pentru a găsi cea mai scurtă rută înapoi la cuib.[24] Unele specii de furnici sunt capabile să folosească câmpul magnetic al Pământului.[25] Ochii compuşi ai furnicii au celule specializate care detectează lumina polarizată de la Soare pentru a determina direcţia.[26] Aceste detectări de polarizare sunt sensibile la ultravioletele din spectrul luminii.DeplasareaLucrătoarele nu au aripi şi femelele reproducătoare îşi pierd aripile după zborul nupţial pentru a începe noi colonii. Astfel, spre deosebire de strămoşii lor, viespile, cele mai multe furnici călătoresc pe jos. Unele specii sunt capabile de salturi. De exemplu, furnica săltăreaţă Jerdon Jerdon (Harpegnathos saltator) este capabilă de sărituri prin sincronizarea acţiunii între picioarele din mijloc şi cele din spate.[27] Există câteva specii de furnici-planor, incluzând Cephalotes atratus; aceasta poate fi o trăsătură comună printre cele mai multe furnici arboricole. Furnicile cu această abilitate sunt capabile să controleze direcţia coborârii.[28]ApărareaCuiburile pot fi protejate de ameninţări fizice că inundaţii sau supraîncălzire prin arhitectura elaborată a cuiburilor.[29].[30] Lucrătoarele unei specii arboricole(Cataulacus muticus), care trăieşte în găurile plantelor, răspund la inundaţii prin consumare apei dinăuntrul cuibului şi excretarea ei afară.[31] Altă furnică (Camponotus anderseni), ale cărei cuiburi se află în cavităţile lemnului din habitatele de mangrove, răspunde la inundare prin trecerea la respiraţia anaerobă.[32]Îngrijirea vlăstarelorFurnicile lucrătoare au în permanenţă grijă de tinerele furnici, incluzând hrănirea larvelor, transportul atât al larvelor cât şi al pupelor în locurile dinăuntrul cuibului care au o temperatură optimă pentru dezvoltare. Lucrătoarele ling constant larvele şi pupele, atât pentru a le curăţa cât şi pentru a le acoperi cu chimicale care să prevină creşterea bacteriilor cauzatoare de boli. Regina este înconjurată, în mod caracteristic, de o mulţime de lucrătoare, care o ling pentru a o ţine curată şi o hrănesc prin trofilaxie. Lucrătoarele continuă să se lingă şi să se hrănească una pe cealaltă. Lucrătoarele se cară unele pe altele în anumite ocazii, cum ar fi când o lucrătoare neexperimentată trebuie să fie transportată la un nou cuib. Toate speciile de furnici îşi repară cuiburile şi păstrează curăţenia prin înlăturarea gunoaielor, ca de exemplu coconii goi. Ele îi aşează pe aceştia afară din cuib sau într-o cameră specială.Cooperare
Competiţie şi luptăSpeciile diferite de furnici care ocupă acelaşi areal se înfrunta, de obicei, pentru hrană, locuri de cuib sau spaţiu. Unele specii îşi apără teritoriile împotriva invaziei lucrătoarelor din alte colonii, de aceeaşi specie şi uneori aparţinând unor colonii ale altor specii. Unele specii de furnici îşi apără doar hrana şi cuibul în timp ce cele mai timide îşi apără doar cuibul , în privinţă mâncării bizuindu-se pe sănătate, noroc şi viteză.Unele specii de furnici răspund unei invazii prin a se rula pe sine şi a rămâne nemişcate. Acest răspuns poate face dificilă distingerea lor de particulele de pământ sau nisip. Multe furnici răspund mult mai agresiv la pericol. În mod obişnuit furnicile se muşcă una pe alta sau înhăţându-se una pe alta dezmembrându-se. Unele furnici îşi folosesc mandibulele pentru a-şi răni inamicul şi împroaşcă apoi otravă în răni. Furnicile atacă şi se apără prin muşcare şi, în multe specii, prin înţepare, deseori injectând sau împrăştiind chimicale ca acidul formic. Furnicile glonţ (Paraponera), care trăiesc în America Centrală şi de Sud, sunt considerate ca având cea mai dureroasă înţepătură dintre toate insectele, deşi în mod obişnuit nu este fatală pentru oameni. Acestei înţepături îi este acordată cea mai mare notă în Schmidt Sting Pain Index. Înţepătura furnicilor Jack jumper poate fi fatală şi un antivenin a fost inventat.[40] Furnicile de foc Solenposis sunt unice prin faptul că posedă un săculeţ de otravă conţinând alcaloizi de piperidină.[41] Înţepăturile lor pot fi dureroase pentru oamenii hipesensibili.[42]
Tipuri de furniciOamenii de ştiinţă recunosc aproape 9000 de specii de furnici. Aceste specii etalează o remarcabilă diversitate în ceea ce priveşte mediul înconjurător în care trăiesc, mâncarea şi strategiile de supravieţuire. Oamenii de ştiinţă au grupat speciile de furnici în funcţie de aceste strategii de supravieţuire, care pot fi comparate cu anumite activităţi umane cum ar fi recoltarea, ţesutul şi grădinăritul.Furnicile de foc Furnicile de foc au fost aduse accidental în Alabama din sudul Braziliei, în jurul anului 1940. Ele s-au răspândit mai departe în plante agăţătoare şi gazon şi acum se găsesc în cea mai mare parte din sudul Statelor Unite. Furnicile de foc depind de influenţa omului asupra ţinuturilor naturale; îşi construiesc muşuroaiele pe peluze, pe marginea şoselelor şi pe păşuni. Privite în general ca dăunătoare, furnica de foc poate fi dăunătoare anumitor forme de agricultură, dar avantajoasă pentru altele. De altminteri ea este o înţepătoare energică şi poate cauza probleme medicale persoanelor sensibile la înţepături. Coloniile furnicilor de foc conţin până la 300 000 de lucrătoare. Ele se hrănesc, în principal, cu insecte, miere extraflorală şi resturi de mâncare. Fiecare colonie apără un teritoriu de aproximativ 186 m pătraţi împotriva vecinilor, limitând numărul coloniilor care pot împărţi o bucată de pământ. Lucrătoarele călătoresc în toate părţile teritoriului lor prin tunele subterane care radiază din muşuroiul central.Aproape tot traficul are loc prin aceste tunele; numai ultimii câţiva cm sunt străbătuţi de lucrătoare afară din tunele. În locul structurilor de cuib permanente, lucrătoarele furnicii de foc se prind unele de altele de picioare, formând cearşafuri de furnici numite bivuacuri. În aceste cuiburi vii, furnicile de război îşi protejează şi îşi hrănesc regina şi vlăstarele. Coloniile se mută spre un nou loc de bivuac în fiecare noapte până când larvele şi pupele nu mai au nevoie de mâncare. Apoi colonia poposeşte la un loc de cuib aproape trei săptămâni, până ce regina depune cele 100 -300 000 ouă în numai câteva zile. După ce au fost clocite aceste ouă, colonia îşi reia viaţa nomadă. Furnicile de foc trăiesc în două moduri. Coloniile cu o singură regină sunt familii simple, teritoriale, care se reproduc prin trimiterea reginelor înaripate pentru formarea de noi colonii şi au lucrătoare foarte variate ca dimensiuni. În contrast, fiecare muşuroi al tipului cu regine multiple conţine multe familii neînrudite, nu este teritorial, şi atinge populaţii mult mai mari. Impactul ecologic al tipului de muşuroi cu regine multiple este mult mai mare în raport cu celălalt tip. Furnicile războinice Furnicile războinice creează colonii nomade vânătoreşti, cea mai mare parte din ele trăind sub pământ. Una dintre cele mai cunoscute furnici războinice este furnica războinică Burchell, pe care o găsim în America Centrală şi de Sud. La aceste specii, coloniile de aproximativ 500 000 de lucrătoare, dintre care toate sunt oarbe, expediază lungi coloane de furnici în căutarea mâncării care constă în insecte sau păianjeni. Coloanele de furnici formează o reţea care acoperă ,,duşumeaua’’ pădurii, împiedicând ca prada să se ascundă. Apoi ele îşi folosesc mandibulele pentru a ucide şi a-şi dezmembra victimele. Aceste uriaşe colonii consumă atât de mult din prada disponibilă încât trebuie să fie în permanentă mişcare pentru a găsi mâncare. Furnicile războinice din Africa sunt numite furnici driver. Furnicile driver formează colonii uriaşe, care în unele cazuri ating 10-20 milioane lucrătoare. Furnicile driver au mandibule puternice. Ele sunt capabile de a imobiliza şi a ucide prăzi mari. Furnicile strângătoare Multe specii de furnici strâng seminţe. Aceste aşa-numite furnici lucrătoare, care sunt probabil furnicile amintite în Biblie pentru hărnicia lor, trăiesc în părţile aride sau semiaride ale lumii. Ele îşi asigură provizii de hrană permanente prin colectarea seminţelor şi depozitarea lor în cămăruţe subterane pentru a le folosi când alte tipuri de hrană sunt insuficiente. Furnicile strângătoare sunt abundente în America de Nord, unde greutatea combinată a tuturor furnicilor strângătoare dintr-un loc poate echivala cu aceea a rozătoarelor mâncătoare de seminţe. Aceste două tipuri de vietăţi se luptă între ele pentru seminţele deşertului. În coloniile furnicilor strângătoare, lucrătoarele îşi folosesc mandibulele pentru a colecta seminţe şi a le căra în muşuroi. Alte lucrătoare, localizate în cămăruţele care sunt închise la suprafaţă, îndepărtează coaja seminţelor şi o cară afară. Apoi, lucrătoarele, transportă partea interioară, nutritivă a seminţei într-o cameră rezervată depozitării seminţelor. Dacă o sămânţă este jilavă şi riscă să se strice, furnicile o cară la suprafaţă şi o lasă să se usuce înainte de a o aduce în camera de depozitare. Un muşuroi mare de furnici strângătoare poate conţine suficiente seminţe pentru a umple câteva căni. Pentru a mânca seminţele plantelor, furnicile îşi folosesc propria salivă şi acţiunea mecanică a părţilor gurii pentru a reduce seminţele la o substanţă păstoasă numită ,,pâinea’’ furnicilor. ,,Pâinea’’ furnicilor poate fi mâncată de o larvă, care sunt singurele furnici capabile să digere mâncare solidă, sau poate fi mestecată în continuare până devine lichidul care poate fi înghiţit de furnicile adulte. Furnicile cultivatoare de ciuperci
Furnicile ţesătoare Furnicile ţesătoare sunt furnici care trăiesc în copaci şi pe care le putem găsi în părţile calde ale Asiei, Africii şi Australiei. Aceste furnici îşi construiesc cuiburile prin smulgerea frunzelor şi lipirea lor cu mii de fâşii de mătase. Această mătase este obţinută din larva coloniei, care are dezvoltate glande de mătase, care ar fi altminteri folosite pentru a înfăşurarea coconilor. Dacă frunzele sunt prea departe, lucrătoarele formează lanţuri vii pentru a smulge frunzele. O singură colonie poate ocupa zeci de cuiburi de frunze în câţiva copaci. Lucrătoarele marchează teritoriul coloniei cu un feromon şi îşi apără aprig copacii lor împotriva intruşilor. Furnicile îngrijitoare de insecte (afide, cărăbuşi mealy, unele omizi) Numeroase specii de furnici colectează o substanţă dulce numită miere extraflorală care este excretată de diverse insecte micuţe ca afidele, cărăbuşii ,,mealy’’ şi insectele ,,scale’’. Insectele cele mai des folosite pentru acest scop sunt afidele care găuresc ţesutul plantei pentru a suge sucul acesteia. Printre aceste furnici există unele lucrătoare care-şi părăsesc cuibul regulat pentru a supraveghea grupuri de afide şi a-l proteja de prădători. În anumite cazuri, aceste furnici construiesc adăposturi din pământ sau carton pentru a apăra afidele de mediul înconjurător. Lucrătoarele lovesc afidele cu antenele pentru a le forţa să elibereze stropii de miere extraflorală. Furnicile transferă apoi această miere prin trofiloaxie la alt grup de lucrătoare, care o cară înapoi în cuib şi care o împart cu celelalte surate din cuib. Lucrătoarele pot petrece zile sau săptămâni în acelaşi grup de afide. Furnicile îngrijesc şi mealybugs pentru a le recolta ,,mierea". Mealybugs pot deveni un serios dăunător al ananasului dacă furnicile sunt prezente pentru a apăra mealybugs de inamicii lor naturali. Omizile iubitoare de furnici din familia Lycaenidae(albastre, arămii, etc) sunt păzite şi crescute de furnici, conduse în zonele de hrănire în timpul zilei şi aduse înăuntrul cuibului seara. Omizile au o glandă care secretă ,,miere" când furnicile le masează. Unele omizi produc vibraţii şi sunete care sunt percepute de furnici. Alte omizi s-au transformat din iubitoare de furnici în mâncătoare de furnici: aceste furnici myrmecofage secretă un feromon care face ca furnicile să se poarte cu ea ca şi când ar fi o proprie larvă. Omida este astfel luată în cuibul furnicii unde se hrăneşte cu larvele furnicii. Anumite specii de furnici produc indivizi care servesc ca recipienţi vii de hrană, numiţi şi ,,vase de miere’’. În timpul sezoanelor când colonia are acces la nectar abundent şi la mierea de la plante, afide sau alte insecte, lucrătoarele hrănesc cu aceste lichide tinere lucrătoare numite ,,sătule’’, (eng. ,,repletes’’). În timp guşa şi abdomenul acestora devine aşa de plin încât aceste furnici sunt incapabile de mers. Aceste sătule devin recipienţi vii care pur şi simplu atârnă de tavanul unor camere de depozitare special construite. Când mâncarea este puţină, sătulele regurgitează lichidele depozitate înapoi spre surate prin trofilaxie. O sătulă este în mod caracteristic aşa de plină cu lichid, încât dacă ea cade din locul unde este agăţată, ea se poate sparge şi poate muri. Furnicile ,,vase de miere’’ trăiesc, de obicei, în zonele semiaride unde o anumită metodă de depozitare a hranei este necesară pentru a susţine coloniile în acele perioade ale anului când mâncarea este puţină. Furnicile diferă de rudele lor făcătoare de stupi, albinele, prin faptul că ele nu pot crea structuri de ceară pentru depozitarea mâncării lichide, ci îşi folosesc propriile corpuri în acest scop. Furnicile Acacia Multe tipuri de furnici au dezvoltat relaţii de beneficii mutuale cu anumite tipuri de plante. Un exemplu este relaţia dintre furnicile acacia din America tropicală şi anumite specii de copaci acacia. Aceşti copaci asigură găuri ţepoase, ghimpoase pe care furnicile le pot folosi ca şi cuiburi. Pe lângă asta, aceşti copaci au glande de nectar care asigură furnicilor hrană dulce, iar tinerele frunze au ataşamente nutritive cu care furnicile îşi hrănesc larvele. În schimb, aceste furnici agresiv-înţepătoare protejează acacia de insectele şi vertebratele inamice. Furnicile făcătoare de sclavi şi furnicile paraziţi sociali Multe specii de furnici exploatează munca şi resursele altor specii de furnici Furnicile făcătoare de sclavi fură pupele din cuiburile de furnici învecinate ale altor specii. Când pupele se transformă în lucrătoare în cuibul făcătoarelor de sclavi, ele îşi privesc cuibul ca pe al lor propriu şi se apucă de o viaţă de muncă pentru acele furnici care le-au capturat. Anumite specii de furnici, numite în mod obişnuit furnici de Amazon nu pot supravieţui fără sclavi. Aceste furnici au mandibule ascuţite, care sunt mai curând adaptate pentru perforat inamici decât pentru pentru îngrijirea larvelor şi obţinerea hranei. Furnicile de Amazon se bazează pe sclavi pentru căutarea hranei, pentru săparea şi menţinerea cuiburilor, pentru îngrijirea vlăstarelor şi pentru hrănirea membrilor adulţi prin trofilaxie. Experimentele au arătat că, atunci când furnicile de Amazon sunt separate de sclavii lor, acestea mor de foame chiar dacă mâncarea este prezentă. Unele furnici sunt considerate paraziţi sociali temporari. O regină din aceste specii, proaspăt împerecheată, poate intra în cuiburile altor specii, unde ucide regina şi foloseşte forţa lucrătoarelor pentru a-şi creşte propriile odrasle. Ouăle noii regine se transformă în lucrătoare, care iau locul treptat lucrătoarelor-gazdă. Furnicile ca dăunătoriOcazional, activităţile furnicilor vin în conflict cu oamenii. Un număr de furnici au devenit dăunători[43], în mod particular cele care au fost transportate accidental dincolo de spaţiul lor natural. Furnicile clasificate ca dăunători includ furnica de trotuar, furnica nebună galbenă, furnicile de zahăr, furnica-faraon, furnica-dulgher, furnica argentiniană, furnica de casă parfumată (odorous house ants), furnica de foc importată şi furnica de foc europeană. O furnică dăunător, transportată în număr mare de oameni este furnica-faraon, care este nativă din America de Nord, dar s-a răspândit aproape în toată lumea. Furnica-faraon nu poate tolera temperaturi scăzute aşa că în climatele reci ea trăieşte în casele oamenilor şi în alte clădiri încălzire, ca spitale şi fabrici, clădiri de birouri; ea îşi poate face cuiburi între foile de hârtie.Furnică-dulgher, nativă din America de Sud, trăieşte în cherestea în loc de pământ. Odată intrate în casă, ele îşi fac cuib în structurile de lemn, pe care le găuresc cu mandibulele lor ascuţite. Poate cel mai răspândit dăunător este furnica argentiniană. Unele furnici sunt considerate dăunători şi din pricina firii adaptative a coloniei de furnici, eliminarea întregii sale colonii fiind aproape imposibilă. Managementul dăunătorilor este astfel o problemă de controlare a populaţiilor locale, în loc de eliminare a întregii colonii şi cele mai multe încercări de control sunt soluţii temporare. Populaţiile sunt controlate folosind momeli insecticide, fie în granule, fie în formule lichide. Momeala este adunată de furnici ca mâncare şi este adusă în cuib, unde otrava este răspândită la alţi membri ai coloniei prin trofilaxie. Acidul boric şi boraxul sunt deseori folosite ca insecticide pentru că sunt relativ sigure pentru oameni. Momeala poate fi răspândită pe o suprafaţă foarte mare pentru a controla speciile de furnici, cum ar fi cea a furnicii de foc, care ocupă zone întinse. Cuiburile furnicii de foc pot fi distruse prin urmărirea dârelor înapoi în cuib şi prin vărsarea de apă fiartă înăuntru pentru a ucide regina. Această manevră funcţionează la aproape 60% din muşuroaie.[44]. Specii pe cale de dispariţieNu numai furnicile vatămă uneori oamenii, ci şi oamenii sunt o sursă de vătămare pentru furnici. Puţină informaţie este disponibilă despre speciile în pericol, dar cercetătorii bănuiesc că multe specii de furnici sunt pe cale de dispariţie. Cele mai vulnerabile specii de furnici sunt acelea care trăiesc doar într-o mică arie geografică şi necesită un tip specific de habitat. Un exemplu este un tip de furnică tăietoare de frunze care trăieşte în pădurile de coastă ale Braziliei. Furnicile de război trăiesc în pădurile tropicale şi nu pot supravieţui în regiunile unde pădurile au fost distruse.Furnica în culturăBiblia
La Fontaine, scriitor francez din sec al XVII-lea, a creat o fabulă intitulată „Greierele şi furnica”, în care greierele, după ce , „hoinar prin ţară a cântat întreaga vară” se trezeşte iarna fără bucate. Aşa că dă fuga la vecina lui furnică rugând-o să-i împrumute „câteva grăunţe doară să-i ajungă până la vară”, promiţând şi dobândă la ele. Dar furnica cea bogată îl refuză ironic[51]
| |||||||||||||||
